Vindecarea ultimă spre care țintește Taina Sfântului Maslu este restaurarea omului întreg și readucerea lui în starea de sănătate și de relație cu Dumnezeu și cu semenii. Dacă este dăruită vindecarea fizică, și ne rugăm pentru aceasta, atunci o primim cu recunoștință. Însă nu acesta este scopul primar al slujbei. Scopul și efectul principal al vindecării este restaurarea omenirii căzute, bolnave și muritoare, și reașezarea ei în comuniune cu Hristos și cu Biserica, care este deja manifestarea Împărăției pe pământ.

Prin Taina Sfântului Maslu se oferă primitorilor Harul care vindecă bolile trupești și iartă păcatele, având un efect dublu, fizic și spiritual. Rugăciunea credinței mântuiește pe cel bolnav „și Domnul îl va ridica și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacob 5, 15).

Efectul fizic sau vindecarea de bolile trupești rezultă din recomandarea pe care o face Sfântul Iacov bolnavilor, ca să primească această Taină, însemnând că prin ea se urmărește vindecarea lor trupească, atunci când aceasta e folositoare și pentru mântuirea sufletului. Iar că această vindecare are loc o arată cuvintele „și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica”, adică îl va mântui de boală și-l va ridica din patul suferinței. Expresia „îl va ridica” mai înseamnă însă și că îi va ridica moralul, adică va întări sufletește pe cel bolnav, ca să suporte mai ușor boala. Și când cineva are tăria sufletească de a suporta boala, și aceasta este un fel de însănătoșire.

Experiența ne arată de fapt că nu toți cei ce primesc Taina Maslului se și vindecă de boală, fie din cauza puținei lor credințe, fie din pricina preștiinței lui Dumnezeu că vindecarea nu le-ar aduce vreun folos pentru mântuire. De altfel, dacă Maslul ar avea totdeauna ca urmare vindecarea trupească, ar însemna ca oamenii să nu mai moară niciodată, întrucât ei ar recurge mereu la primirea lui, de câte ori sunt bolnavi. Domnul nu a voit să dea omenirii, prin Maslu, nemurirea pe pământ. Dacă nu urmează totdeauna însănătoșirea fizică, în schimb cel ce primește această Taină cu cuviință și are dispoziția sufletească potrivită dobândește totdeauna tăria sufletească de a răbda boala și de a se afla prin aceasta pe calea mântuirii.

Iertarea păcatelor, adică vindecarea de boala spirituală, este al doilea efect al Maslului, căci scrie Sfântul Iacob: „de va fi făcut păcate se vor ierta lui”. Efectul acesta este indicat și prin rugăciunea ce se citește cu ocazia ungerii, precum și prin alte rugăciuni ce se fac în decursul săvârșirii Tainei. În rugăciunea a șaptea, de exemplu, se zice: „Ne rugăm Ție, ascultă rugăciunea aceasta... și cercetează pe robul Tău acesta, și de a păcătuit ceva... pe Tine Te rugăm iartă, slăbește, lasă, Dumnezeule, trecând cu vederea păcatele și fărădelegile lui”.

Din spusele Sfântului Iacob rezultă că cel ce primește Taina Maslului nu are totdeauna păcate. Cum însă nimeni nu poate spune că e fără păcat, și cum de acesta ne scăpăm prin pocăință, urmează că Sfântul Iacob presupune Pocăința ca premergătoare Maslului. În cazul acesta, Maslul ar fi o completare a Pocăinței, pentru a dobândi efecte noi. Din textul Sfântului Iacob mai rezultă însă și posibilitatea ca bolnavul să aibă păcate, și că ele se iartă prin Maslu, fără a fi precedat de spovedanie. O astfel de împărtășire a lui se face însă numai în cazul când bolnavul nu ar putea primi Taina Pocăinței, din cauza bolii grave în care se află. Dar bolnavul mai poate avea păcate chiar și dacă s-a mărturisit, în cazul când de la mărturisire până la Maslu trece un interval de timp, păcate de cârtire împotriva bolii. Prin Taina Maslului se iartă toate aceste păcate, cu condiția ca cel ce o primește să simtă regretul pentru ele și să-și manifeste credința sinceră după Harul divin.

Vindecarea ultimă spre care țintește Taina Sfântului Maslu este restaurarea omului întreg și readucerea lui în starea de sănătate și de relație cu Dumnezeu și cu semenii. Dacă este dăruită vindecarea fizică, și ne rugăm pentru aceasta, atunci o primim cu recunoștință. Însă nu acesta este scopul primar al slujbei, căci toți cei ce sunt vindecați în cele din urmă iarăși se vor îmbolnăvi și vor muri, după cum și cei pe care Iisus i-a vindecat sau i-a înviat din morți au murit la un moment dat. Scopul și efectul principal al vindecării este restaurarea omenirii căzute, bolnave și muritoare, și reașezarea ei în comuniune cu Hristos și cu Biserica, care este deja manifestarea Împărăției pe pământ.

(Prof. Nicolae Chițescu, Pr. Prof. Isidor Todoran, Pr. Prof. Petreuță, Teologia dogmatică și simbolică, volumul II, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2010, pp. 251-252)