Un râu vijelios despărțea două sate cu oameni diferiți. Cei care trăiau de-a dreapta râului erau considerați sfinți, fiindcă – spuneau ei – lucrau numai fapte bune, erau credincioși, țineau posturile și făceau milostenie, a zecea parte din venitul lor o duceau la biserică. Iar de-a stânga era „satul păcătoșilor”, cu oameni leneși, cam cheflii, care nu prea mergeau pe la biserică și nu țineau poruncile cum trebuie.

Într-una din zile, se lăsă deasupra celor două sate un nor negru înspăimântător și începu într-o clipă o furtună cum nimeni nu mai văzuse. După ce se mai liniști un pic furtuna și mai încetară tunetele și fulgerele, ce sa vezi?! Râul începu să se umfle văzând cu ochii și inunda gospodăriile. Dar, ca un făcut, s-a inundat doar „satul cuvioșilor”, nu și cel „al păcătoșilor”. Multe case ale celor care se credeau sfinți s-au stricat, multe animale s-au înecat și cu multă pagubă s-au trezit prin gospodăriile lor.

După ce Dumnezeu a dat soare și toate lucrurile s-au liniștit, cuvioșii au început să-și pună întrebarea, cum de satul păcătoșilor a scăpat de inundație, iar ei s-au trezit cu atâta pagubă. Unul dintre sătenii cuvioși, cunoscut pentru înțelepciunea sa, dori să cerceteze acestea și făcu un drum până la râu. Acolo întâlni pe un oarecare din satul păcătoșilor, îl salută și intră cu el în vorbă. Acela i-o lua înainte cu vorba și zise:

– Ce ați crezut, că dacă duceți viață cuvioasă este suficient ca să nu vă inunde? Eu cam știu de ce satul vostru a fost inundat și al nostru nu!

– Păi care ar fi motivul?

– Motivul este acesta: că oricât de smerit ești, de cuminte, de ascultător față de poruncile lui Dumnezeu, mântuirea nu trebuie lucrată doar pentru tine.

– Păi ne ajutăm între noi, vrem să ne mântuim sufletele cu toții, spuse „cuviosul”.

– Așa este, vă ajutați între voi, spuse „păcătosul” apăsând pe ultimele două cuvinte. Dar râul acesta nu l-ați mai trecut spre noi de câțiva ani buni! Să veniți aici și să ne spuneți și nouă cuvântul lui Dumnezeu și să ne învățați viața cuvioasă. De aceea v-a dat Dumnezeu inundația, fiindcă ne-ați lăsat să ne pierdem sufletele deși suntem vecini…

– Păi atunci haidem să facem pace, spuse săteanul „cuvios”, întinzând mână păcătosului. Și fie ca odată cu această mână întinsă, să facem din două sate o singură comună și împreună să ne mântuim!

– Bine ai grăit frate! spuse „păcătosul”. Căci mântuirea nu e pentru un om, ci pentru noi toți. Eu gândesc așa, că omul oricât ar fi de păcătos, se poate apleca dintr-odată spre viață cuvioasă. Să-L lăsăm așadar pe Dumnezeu, ca de azi înainte, să dea soare și ploaie peste amândouă satele, ca împreună să suferim și cele bune și cele rele. Și tot împreună să ne pregătim pentru dorita întâlnire cu Domnul, atunci când El ne va chema la El să ne spună, dacă suntem mântuiți sau nu.