Un măgăruș ședea odată nemișcat, gânditor, cu botul sprijinit de un par al gardului.

– La ce s-o fi gândind prostuțul? întrebă iedul, care, de câtăva vreme, îl privea mirat.

– Numai eu știu! interveni mânzul. El se gândește la loviturile pe care le-a primit ieri, din pricina stângăciei lui. Căci știți ce-a făcut? A răsturnat ca un neghiob căruciorul cu zarzavaturi la care era înhămat! De altfel aceasta i se citește destul de bine pe fața lui mohorâtă…

– Fac prinsoare că nu-i așa, zise la rândul ei o puicuță moțată. El visează cât e de fericit că se află cu noi aici. Nu citiți asta în ochii lui?

Aceste diferite păreri atraseră atenția câtorva cai care ședeau priponiți în apropiere. Fiecare dându-și câte o părere și ținând morțiș la ea, de la o vreme se iscă o ceartă aprinsă.

O vacă, intrând și ea în vorbă, avu ideea că cel mai bun lucru ar fi să se ducă cu toții la măgăruș, să le spună el la ce se gândește, fiindcă nimeni n-ar putea să știe aceasta mai bine decât el. Se duseră deci și-l întrebară:

– Hei, cumetre, de un ceas ne certăm aici ca să aflăm la ce te gândeai dumneata adineaori și fiecare dintre noi a avut câte o părere. N-ai putea să ne dumirești chiar dumneata, ca s-o știm mai bine?

Măgărușul, dând de câteva ori din cap, greoi, ca un gânditor, le răspunse:

– Drept să vă spun, domnilor, eu nu mă gândeam la nimic! …