În cuvântul de deschidere a serbării Centenarului Marii Uniri de anul trecut, menționam bucuria bucovinenilor de a se uni cu patria mamă România la 28 Noiembrie 1918, bucurie ce avea să se transforme în mare calvar și amare lacrimi după numai două decenii. Subliniam atunci faptul că libertatea se capătă greu dar se menține foarte greu și cu mari sacrificii.

Acest lucru l-au simțit din plin greu-încercații frați ai noștri din Bucovina de Nord și din Basarabia în urma mârșavului tratat de neagresiune încheiat de Joachim von Ribbentrop (ministrul de externe nazist al Germaniei) și Viaceslav Molotov (ministrul de externe bolșevic). Aceste două personalități negative ale istoriei, deși fiind doar instrumente ale lui Hitler și Stalin, semnează pe data de 23 August 1939 la Moscova, în prezența lui Stalin, acest act sau tratat de neagresiune bine-cunoscut de fiecare dintre noi.

În urma actului semnat, multe dintre granițele Europei erau pur și simplu la discreția celor două puteri, acestea neîntârziind prea mult să-și asume samavolnic teritorii vaste, mușcând și din trupul țării noastre, răpindu-i-se astfel de către ruși Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței, ungurii smulgând nordul Transilvaniei și bulgarii înfruptându-se din sudul Dobrogei.

Nu doresc să scot în evidență aici acea pagină tulburătoare a istoriei neamului nostru ci doresc să ne împrospătăm memoria cu una dintre cele mai mari drame ale neamului nostru ce au succedat acelei criminale înțelegeri între cele două puteri. Este dificil să pui în balanță suferința transilvănenilor sub prigoana horthystă sau prigoana bucovinenilor striviți fără milă de NKVD-ul sovietic, totuși astăzi facem un mic popas asupra unui moment comemorativ.

Săptămâna aceasta, pe 1 Aprilie, am comemorat 78 de ani de la probabil cea mai neagră zi din istoria modernă a poporului român.

Pactul încheiat la 23 August 1939 între ruși și nemți, le-a dat autoritate de a cuceri teritorii străine și aceștia nu au ezitat prea mult să o facă. Un an mai târziu, trupele armatei roșii invadează teritoriile românești înaintând spre granițele noi trasate. Trupele române sunt retrase în România și localnicii sunt luați prin surprindere fără a avea putere de reacție. Barbarismul trupelor sovietice și lăcomia cu care îi secătuiau de resursele de cereale i-au năucit pe românii din teritoriile ocupate. În Bucovina de Nord au loc tentative de evadare peste "granița" nou trasată, cei prinși fiind executați pe loc sau condamnați la muncă silnică, familiile celor identificați fiind persecutate și deportate în Siberia și Kazahstan, condamnați și aceștia la o moarte groaznică prin epuizare.

La începutul anului 1941, NKVD-ul, dorind să facă un test de fidelitate umiliților bucovineni, împrăștie zvonul că frontiera cu România a devenit mai permisivă și teoretic cine dorește să trăiască în România o poate face.

Astfel, în ziua de 1 Aprilie 1941, o masă de bărbați, femei și copii, în jur de 4,000 de persoane locuitori ai satelor din apropierea noii granițe, pleacă într-un marș de migrare către patria mamă România. Fără a poseda arme de apărare, merg spre graniță purtând în mâini Sfinte Icoane, prapuri bisericești și steaguri albe cu care se identificau ca un grup inofensiv.

Ajunși în localitatea Varnița, foarte aproape de graniță, într-o poiană numită "Fântâna Albă", aceștia sunt somați de către grănicerii ruși, cu foc de armă, să se oprească. În primă instanță tot grupul se așază la pământ, însă după un îndemn al celor din flancul întâi cum că grănicerii nu vor împușca oameni dezarmați, se ridică și înaintează spre graniță, moment în care peste poiana "Fântâna Albă" se năruie iadul.

Din tranșeele strategic săpate soldații armatei roșii deschid focul, din plin căzând secerați nevinovații noștri frați. Peste 3,000 de frați ai noștri au căzut atunci, în acea zi neagră din istoria poporului nostru, răpuși de gloanțe - copii la sânul mamelor sau bătrâni dornici să moară pe pământ românesc neocupat. Puținii oameni care au scăpat refugiindu-se în pădurea din apropiere, unii dintre ei fiind încă în viață, mărturisesc despre grozăvia sovietică din după-amiaza zilei de 1 Aprilie 1941.

Zăceau la pământ trupurile fraților noștri răpuși de gloanțe, unii erau morți, alții erau doar răniți. După atacul sălbatic, trupele armatei roșii au săpat trei gropi comune unde au aruncat laolaltă și pe cei morți și pe cei încă în viață. Mărturisesc cei ce au văzut grozăvia cum timp de două zile pământul aruncat peste trupurile lor s-a mișcat. Râu de sânge s-a scurs în apele Siretului din trupurile celor peste 3,000 de români căzuți la Fântâna Albă pe malul stâng al graniței cu Ucraina.

Îmi amintesc, copil fiind, cum ambii mei bunici îmi spuneau despre suferința fraților noștri români din teritoriile ocupate de ruși. Îmi vorbeau bunicii în șoaptă despre aceste fapte de cruzime ale bolșevicilor, parcă îmi șopteau cu teama că o oarecare ureche poate să asculte ceea ce mie mi se părea ca o poveste. Mi-o amintesc pe mama care îmi recita o poezie despre înfometata Ucraină, poezie pe care, spre rușinea mea, nu am reușit să o învăț deși era de o frumusețe rară.

Nu am auzit nici măcar o aluzie la acea zi neagră în orele de istorie din timpul școlii, însă știam din povestirile bunicilor despre suferința fraților noștri ce au pierit la Fântâna Albă. Chiar dacă bunicii făceau referire relatând despre "crimele de lângă Rădăuți", bunicii nu doreau intenționat să se refere la acea localitate ca la o localitate de graniță așa cum noi o percepem astăzi.

Granița nou trasată după tratatul de la 23 August 1939 a adus extrem de multă suferință, sate devenind despărțite în două, familii având membri și de o parte și de alta a noii granițe.

Ce istoric ar putea face o sinteză a suferinței din Basarabia de Nord? Cine ar putea spune de suferința familiilor celor ce au căzut eroic la Fântâna Albă? Cei mai mulți dintre membrii familiilor celor identificați la Fântâna Albă au fost smulși din casele lor, încărcați în vagoane zootehnice și duși în "Siberia de gheață" sau în orientul îndepărtat al Kazahstanului, mulți dintre aceștia găsindu-și sfârșitul în moduri groaznice prin înfometare extremă ori îngheț. Cei care au rămas în casele lor din Bucovina de Nord au fost deposedați abuziv de vite și cereale urmărindu-se cu atenție și strictețe planul ministrului Molotov de a-i înfometa pe cei ocupați. Va putea penița vreunui istoric să relateze în detaliu aceste atrocități ale istoriei?

Datoria noastră este măcar de a nu uita despre aceste tulburătoare momente istorice ale fraților noștri români din afara granițelor de azi ale țării noastre. La fiecare Sfântă Liturghie îi pomenesc pe "frații noștri din afara granițelor țării noastre". Măcar o rugăciune să ne amintim să înălțăm în memoria lor.

Dinamica lucrurilor de astăzi ne face să fim îngrijorați că astfel de lucruri se pot repeta oricând cu poporul nostru. Înainte de a ne baza pe NATO sau alte entități străine să ne punem nădejdea în Dumnezeu cel atotputernic, cel ce ne apără și veghează asupra noastră.

Să "reaprindem candela" conștiinței noastre, cum spune Grigore Vieru, căci sângele fraților noștri români vărsat pentru a trăi în demnitate, a grăi în graiul părinților și a se ruga în legea străbunilor parcă strigă din țărâna odinioară îmbibată și mustind de sângele fraților noștri, parcă strigă la noi "mâinile și picioarele degerate" în siberii de gheață ale fraților noștri români smulși din gospodăriile bucovinene pentru lăcomia unor minți diabolice.

Bunul și Milostivul Dumnezeu să păstreze veșnic memoria curată tuturor celor ce au pierit de dragoste și dor de țara mamă România, să ne ajute măcar El la reîntregirea neamului românesc de pretutindeni dacă cei aleși de noi nu găsesc soluții de reîntregire a neamului.

Să-i odihnească pe ei în ceata drepților iar pe cei ce uită voit sau nevoit despre jertfa lor, să-i ierte.

Părintele George Acsente.