Cine își uită trecutul este condamnat să îl repete.” - George Santayana

Este trist pentru un slujitor al Domnului să vorbească doar despre o singură „zi națională de comemorare a martirilor din temnițele comuniste” ce se sărbătorește în fiecare an pe 14 Mai.

Timp de trei decenii de la revoluția română nu avem absolut niciun Sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română dintre cei care au gustat mucenicia în groaznica perioadă de prigoană comunistă între 1945-1989. Nu este doar trist, este chiar rușinos pentru Biserica noastră că nu s-a găsit spațiu suficient de dialog către această problemă dureroasă pentru mulți creștini intrigați de faptul că nu cinstim cum se cuvine pe cei care au luptat cu îndârjire cu ideologia atee instaurată în țara noastră după al doilea război mondial.

Totuși, consider onorant faptul că avem în Biserica Ortodoxă ziua de 14 Mai pentru comemorarea generală a acestor oameni sfinți.

De ce această zi?

Însemnările istorice ne vorbesc despre noaptea de 14-15 Mai 1948 când aproximativ zece mii de persoane, predominant tineri, au fost arestate în urma unei operațiuni organizate de noul regim comunist de atunci. Vârfurile intelectualității, printre care și mulți clerici ortodocși sau de alte confesiuni, au fost aruncate pentru ani de zile în închisoare, foarte mulți dintre ei murind din cauza torturilor și a vieții grele din închisori. În numele acestora nu s-a ridicat atunci nicio organizație europeană sau mondială pentru a le apăra drepturile sau măcar să le observe condițiile inumane în care viețuiau și nivelul de degradare morală la care aceștia erau supuși. Se vorbea periodic despre aceștia la posturile de radio Europa Liberă sau Vocea Americii, însă de multe ori doar sub formă de presupuneri, realitatea urmând să o aflăm din gura victimelor acestui dezastru umanitar.

Cei mai proeminenți duhovnici ai timpului au fost aruncați în închisoare, precum Părintele Sofian Boghiu, Părintele Iustin Pârvu, Părintele Gheorghe Calciu, Mitropolitul Bartolomeu Anania, Părintele Arsenie Boca, Părintele Ioan de la Mănăstirea Recea, Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Ierodiacon Visarion Iugulescu și foarte mulți alții. Toți cei care au îndrăznit să se opună sau să critice ideologia atee comunistă, au fost închiși fără drept de apărare, torturați, bătuți, înfometați, umiliți și amenințați pentru îndrăzneala de a-L pune pe Dumnezeu deasupra ideologiei lui Lenin și Stalin. Foarte mulți dintre cei deținuți proveneau din mediul monahal fiind considerați încălcători ai unei ridicole legi ce obliga monahii sub vârsta de 55 de ani și monahiile sub 50 de ani să părăsească mănăstirile și să intre în rândul „clasei muncitoare”.

Odată închiși, acești oameni sfinți nu au pierdut nicidecum legătura cu Dumnezeu, transformând celulele insalubre în adevărate chilii de lumină unde își făceau pravila mănăstirească în taină. Preoții au continuat să fie adevărați stâlpi de sprijin pentru deținuți, slujind Sfânta Liturghie în ascuns chiar cu riscul de a suferi persecuții în cazul în care erau prinși. Cu siguranță era o Sfântă Liturghie mult deosebită în context față de ce ascultăm astăzi, nu exista o muzicalitate solemnă, nici măcar materiile necesare unei Sfinte Liturghii nu existau având în vedere lipsa vinului necesar sfințirii sau a unei prescuri. Ne mărturisește Părintele Iustin Pârvu în una din scrieri: „Nu consideram că era chiar o Liturghie adevărată având în vedere că nu aveam vin, nu aveam prescură, nu aveam tămâie și multe altele. Păstram un colț de pâine de la masă și cu acesta făceam duminica Sfânta Slujbă, eram convins că nu era chiar o împărtășanie adevărată cu care ne împărtășeam, dar eram convinși că era mai mult decât o simplă firimitură de pâine.”

Trăirea acestor oameni din închisorile comuniste era atât de intensă încât mulți dintre cei ce nu erau clerici deveneau adevărați isihaști și profunzi trăitori și apărători ai credinței. Este de menționat că în ziua de 14 Mai 1948 nu au fost închiși doar creștini ortodocși ci și creștini de alte culte. Părintele Gheorghe Calciu mărturisea cum, acolo după gratii, nu mai existau absolut deloc dispute inter-confesionale ci cu toții îl iubeau pe Dumnezeu, nimeni nu disprețuia Sfinții sau pe Maica Domnului. Lumina ce radia din sufletele lor curate l-a determinat pe evreul Nicolae Steinhardt să acorde mai multă atenție învățăturii creștine și să-l privească și el pe Iisus din altă perspectivă. Intensitatea credinței colegilor de suferință îl determină pe N. Steinhardt să îi ceară părintelui Mina Dobzeu să îi ofere botezul creștin chiar acolo în închisoare. Putem oare să ne ridicăm cu ochii minții noastre și să ne închipuim care era trăirea acestor oameni sfinți din tenebrele închisorilor? Din această cauză spun că este rușinos pentru Biserică faptul că nimeni dintre aceștia nu a fost canonizat, Biserica nu face Sfinți, doar îi declară oficial printr-un act canonic, ca vrednici de pomenire în rândul sfinților. Sfinți s-au făcut aceștia singuri prin jertfa și suferința ce au îndurat-o pentru apărarea credinței și valorilor morale ale societății.

Nimeni nu ne împiedică să îi cinstim pe aceștia în cultul privat (adică în rugăciunile noastre particulare) să îi chemăm în ajutor în nevoile noastre atunci când credința ni se clatină, să ne aducem aminte de acești oameni sfinți ce au ținut ridicat stindardul credinței și flacăra credinței aprinsă pentru generația noastră.

Citim nume de sfinți în calendarul nostru cu supranumele de „Noul Martir” sau „Noul Mucenic”. Aceste supranume se referă cu exclusivitate la martirii și mucenicii care au murit pentru credință în perioada invaziei otomane, însă fără greșeală toți acești mari duhovnici ai neamului nostru sunt și ei vrednici de acest supranume câștigat cu preț greu în cele patru decenii de prigoană comunistă.

Să le vorbim copiilor noștri despre partea aceasta de istorie a neamului românesc și să nădăjduim că nici ei nu vor uita prețul plătit de strămoșii noștri pentru a avea o credință, pentru a avea o Biserică sfântă, sobornicească și apostolească. Exemplul vieții acestor oameni sfinți rămâne dovada că Biserica și credința vor dăinui veșnic și nici porțile iadului nu le vor birui, așa cum nici porțile grele ale închisorilor nu au putut suprima credința din sufletele lor.

Veșnica lor pomenire.

A consemnat,

Părintele George Acsente