Un tânăr se plângea duhovnicului său așa:

- „Părinte, mă spăimântă mărimea lucrării mântuirii. Văd înaintea mea o întindere fără capăt.”

Preotul surâse blajin și-i răspunse:

- „Copilul meu, săvârșești o mare greșeală făcând așa."

Tânărul nu pricepea.

- „De ce, părinte?"

Părintele îi zise:

- "Ai fost la țară și ai văzut secerători. Ei, dragul meu, n-ar mai secera niciodată dacă s-ar uita la cât au de secerat. Ci ei știu un lucru: că trebuie să înceapă să secere și încep. Cel mult, se întreabă cât vor secera într-o dimineață, și așa, lucrul nu li se pare greu. După ce l-au sfârșit, se gândesc că vor secera, tot atâta în cuprinsul după amiezii. Și așa, zi cu zi, ei seceră, fără să se uite la întinsoarea ogorului, până ce se trezesc că au isprăvit. Astfel munca lor e ușurată și izbânda sigură."

Preotul se opri puțin, după care zise:

- "Așa fă și tu: nu te uita la întinderea lucrării mântuirii tale, că n-o mai începi niciodată, ci lucrează ceas cu ceas la ea, pe cât poți mai bine, și te vei asemăna secerătorului despre care ți-am vorbit."