"Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă" - Marcu 10:9

Cel de-al treilea reper la care am făcut referire pentru a nădăjdui la o viață de familie funcțională și fericită a fost "Disponibilitatea spre jertfă în cadrul căsătoriei".

Am observat din edițiile anterioare ale buletinului faptul că formarea individuală a creștinului începe încă din zorii tinereților noastre prin educația copilului de către părinți în duh creștinesc. Mai apoi urmează încredințarea acestuia unui duhovnic iscusit care să-l determine să aibă o continuitate în viața de comuniune a bisericii și care îl învață importanța comuniunii lui cu Biserica în timpul anilor avansați ai educației din liceu și facultate. La momentul potrivit din viața sa când va face marele pas spre întemeierea unei familii, prin comuniunea cu Sfânta Biserică și expunerea la viața duhovnicească, responsabilitatea și crucea căsniciei nu vor mai fi chiar necunoscute și astfel multe din impasurile ce le implică viața de familist vor putea fi depășite sau chiar evitate.

Creștinul implicat, parafrazându-l pe părintele Stelian Tofană, va ști încă din tinerețe că alegerea viitorului soț sau viitoarei soții nu se face doar instinctual, bazându-se doar pe atracția fizică. Creștinul practicant va privi din start către calitățile morale și la rafinamentul sufletului celui cu care intenționează să intre într-o relație.

Creștinul implicat va ști în primul rând în ce direcție să privească în căutarea viitorului soț/soție. Va ști fără să aibă un minim dialog cu celălalt că cel ce iubește locurile obscure adoră promiscuitatea și viața instinctuală. A nu se înțelege aici că este exclusă găsirea unui partener cu care poți clădi o familie frumoasă la un loc de petrecere sau chiar într-un club la o serată de dans. Nu toate familiile frumoase cu care interferați au pornit de la o întâlnire în Biserică, dimpotrivă, foarte multe relații au pornit din alte împrejurări cum ar fi colegi de școală, colegi de serviciu sau chiar dintr-un loc de petrecere. Cel mai important lucru este să nu luăm niciodată o decizie pripită. Este așadar nevoie de o suficientă cunoaștere a celui cu care dorim să ne căsătorim, este nevoie de sinceritate maximă din ambele părți în procesul de cunoaștere a celuilalt pentru a face o alegere potrivită și pentru a nu ne regăsi după o perioadă de timp într-o căsnicie nefuncțională și nefericită.

După procesul de cunoaștere a caracterului celuilalt, creștinul "implicat" știe că pasul următor este în a obține binecuvântarea părinților pentru alegerea făcută. Astfel urmează prezentarea părinților și cererea oficială din partea bărbatului către părinții fetei pentru a primi de soție pe fiica dânșilor. Nu vorbim aici de excepții când există posibilitatea ca părinții fetei să nu mai fie în viață, în astfel de situații se cere sfat duhovnicului. Pentru unii dintre dumneavoastră cererea binecuvântării părinților poate părea o utopie sau ceva ce aparține de perioada medievală, însă din punct de vedere spiritual ea are o semnificație profundă. Astfel se proceda și în vremurile când s-a scris Sfânta Scriptură, astfel procedau și părinții și bunicii noștri și așa trebuie procedat în orice familie de creștin. Am întâlnit însă foarte multe familii în care totul merge pe dos atunci când părinții nu au fost de acord cu căsătoria respectivă.

Bazându-ne pe sinceritatea din procesul de cunoaștere a partenerului, pe binecuvântarea părinților și pe acordul bisericii care trebuie să verifice să nu existe un grad de rudenie în linie colaterală între miri până la gradul al șaptelea (verișorii de-al 3-lea sunt rude de gradul șapte și se pot căsători). Datoria bisericii este să cerceteze acest aspect și în cadrul procesului de Spovedanie a mirilor, de aceea este nevoie ca mirii să se spovedească înainte de nuntă ...

Intrând într-o astfel de căsnicie, teoretic nu ar mai trebui să fie nici un mister atât timp cât Dumnezeu ne ține toate atributele cognitive la locul lor. Cu gândul la versetul biblic "Ceea ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă" creștinul este conștient de jurământul depus cu mâna pe Sfânta Scriptură în ziua nunții sale și va face orice trebuie și îi stă în putință să găsească resurse și soluții să treacă peste greutățile vieții de familie.

Canonic, Biserica ia în considerație în dizolvarea unei căsnicii doar două situații și anume: infidelitatea, și trecerea la secte sau depărtarea de dreapta credință ortodoxă. Orice obstacol va întâlni creștinul în drumul căsniciei îl va înfrunta cu stoicism și credință tare în Dumnezeu, chiar și atunci când simte că nu mai suportă pe cel de lângă el/ea. El/ea va îndura și va lupta pentru familia sa pentru a nu încălca porunca Domnului Iisus Hristos de a menține o căsnicie. Un adevărat creștin nu va avea niciodată inima să întoarcă spatele copiilor și să pretindă că nu îi pasă ce va fi de aici încolo, cine îi va educa, cine îi va ghida în viață și ce exemplu va oferi în viitoarea viață de familist a copilului.

Se întâmplă să existe și astfel de persoane prin bisericile noastre? Fără îndoială că da, însă acestea poartă numele de creștin "declarat" adică de creștin devenit prin botez dar departe, foarte departe de creștinul dorit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Și tu, iubite cititorule, sunt convins că ai sau vei avea și zile mai dificile în viața de familist. "Sus să avem inimile" auzim mereu cântându-se la Sfânta Liturghie de către Preot. Știm că viața omului este una oscilantă și nici o zi nu seamănă cu alta, în schimb mai știm că suntem chemați la "purtarea crucii" de către Domnul nostru Iisus Hristos și El ne vrea niște biruitori, vrednici de cuvintele promise drepților la sfârșitul veacurilor "Veniți binecuvântații Tatălui Meu și moșteniți viața veșnică cea promisă vouă". Hristos nu vrea niște fricoși ce aleargă din fața ispitelor sau a responsabilităților, ne vrea niște luptători și triumfători în furtunile vieții noastre. Recent v-am dat exemplul zimbrului care aleargă spre furtună atunci când aceasta se pornește, nu aleargă împotriva acesteia conștient fiind că nu va putea scăpa de ea și atunci când îl va ajunge va fi sleit de puteri din pricina fugii sale.

Să luăm și noi exemplul zimbrului și să înfruntăm orice cumpănă a vieții noastre cu gândul că atunci când simțim nevoia de ajutor în povara "crucii" vieții noastre, Domnul Iisus, care a cunoscut și El povara Crucii, va fi alături de noi și ne va ajuta, nu ne va lăsa niciodată căzuți la pământ.

A consemnat,

Părintele George Acsente.