Iubiți frați și surori în Domnul,

Sunt convins că fiecare dintre dumneavoastră sunteți conectați, mai mult sau mai puțin, la evenimentele cotidiene pe care le trăim, fie că sunt evenimente locale din societatea americană, fie internaționale, fie din locurile de obârșie unde trăiesc poate unele dintre cele mai dragi persoane din viața noastră.

Cred că ați aflat știrea despre macabrul caz petrecut zilele acestea în România cu îndrăgita jurnalistă Cristina Țopescu, fiica marelui comentator sportiv Cristian Țopescu.

Știrea este tulburătoare nu doar pentru faptul că această doamnă de televiziune a murit la o vârstă relativ tânără (59 de ani), ci mai ales pentru că trupul acesteia neînsuflețit a zăcut timp de două săptămâni în casă, fără ca nimeni dintre cunoscuți sau „prieteni” să-și pună serioase întrebări despre absența acesteia.

Este foarte trist să te consideri „prieten” sau „apropiat” al Cristinei Țopescu, să dai interviuri în care să-ți arăți consternarea față de dispariția Cristinei, fără ca tu să nu-ți fi pus problema absenței ei, mai ales în jurul sărbătorilor de iarnă când ar trebui mai mult ca oricând să ne căutăm unii pe alții, să știm unii de alții, să ne vedem unii cu alții, să ne oferim cadouri unii altora.

Ar trebui măcar să evităm folosirea termenului „prieten” într-o astfel de situație, este paradoxal și antagonic să te numești „prietenul” cuiva despre care nu ai știut timp de două săptămâni că acea persoană nu se simte bine sau chiar a decedat, nu ai știut unde va petrece Crăciunul sau Revelionul dar tu te consideri „prieten”.

De nenumărate ori am menționat în Biserică nevoia fiecărui individ de a trăi în comuniune și comunitate cu ceilalți semeni. Mai ales noi cei ce trăim în diaspora trebuie să fim mult mai conștienți despre nevoia de a trăi în comunitate, având în vedere că multora dintre noi ne lipsesc aici rudele și prietenii apropiați.

Consider că primul lucru pe care un imigrant trebuie să îl facă, imediat după ce și-a asigurat un cămin, este să-și descopere o comunitate în sânul căreia dorește să viețuiască, chiar înaintea găsirii unui loc de muncă.

Nu doresc să fac un necrolog sau să o judec sub nicio formă pe regretata Cristina Țopescu, nu știu de ce era atât de singură și izolată de lume după cum prezintă mass-media românească.

Ce știu este faptul că Biblia ne spune din primele pagini că omul nu este conceput pentru a trăi singur și izolat. Chiar dacă Dumnezeu l-a făcut doar pe strămoșul Adam la început, mai apoi, cu scopul de a alunga tristețea acestuia, îi face o companioană în persoana Evei.

În vremurile în care trăim este destul de vizibilă o tendință de izolare benevolă a individului, acesta afundându-se în propriile gânduri ori bazându-se doar pe rețelele reci de socializare. Nu doresc să par profetic, însă prevăd o întoarcere a omului la un fel autentic de comunicare reală, deoarece aceste forme de comunicare artificială nu sunt decât niște surogate ce par a satisface nevoile de socializare însă de fapt secătuiesc omul de adevăratele sentimente. Datorită acestor feluri artificiale de comunicare oamenii au început să aibă vizibile lacune de a comunica în viața reală. Personal, întâlnesc frecvent oameni ce nu te mai pot privi în ochi atunci când au un dialog direct, devin vizibil precipitați, anxioși și nerăbdători de a-și termina dialogul, găsind mult mai mult confort în fața unui ecran.

Mă găsesc în comunitatea noastră cu români ultra izolați care simt și spun totuși că „izolarea de comunitate este foarte apăsătoare”. Mulți află despre existența unei biserici datorită intimului prieten Google și de obicei află despre biserică atunci când au nevoie de o slujbă aparte. Am obiceiul pe care unii îl numesc „defect profesional” de a fi mânat de curiozitate să aflu în ce mediu social își duc viața românii pe care nu îi cunosc prea bine și cu stupoare observ cât de singuri pot trăi unii oameni prin răsfirata noastră comunitate.

Frați Creștini, în Sfânta Scriptură avem exemple clare de suferință acolo unde oamenii sunt singuri și abandonați. Evanghelistul Ioan ne dezvăluie un caz concret cu acel om bolnav și părăsit de prieteni care aștepta de 38 de ani un ajutor pentru a putea să primească și el vindecarea.

Un Înger cobora și agita apa din acea scăldătoare iar cel care intra întâi se vindeca imediat. Două lucruri importante observăm aici:

• Doar cel care avea „om” ajutor să atingă apa primul se vindeca.

• Lipsa fiecăruia de empatie. Nimeni dintre cei bolnavi nu se mai gândea la celălalt, fiecare fiind mânat de disperarea de a se face bine. Egoul fiecăruia anihila virtutea empatiei sociale.

În acest paragraf de la Ioan 5 aflăm că bolnavul vindecat, odată ce L-a cunoscut pe Domnul Iisus, nu s-a mai simțit singur. Acesta umbla acum disperat să îl urmeze pe Iisus, fugind de gustul singurătății cu care se hrănise timp de 38 de ani.

Ținând cont că Dumnezeu a creat pe om să „nu fie singur”, tragem concluzia că Singurătatea este de la diavol. Teologia creștin-ortodoxă scoate în evidență și susține existența unui loc numit Iad, unde toți cei ce vom face lucruri rele și împotriva voii lui Dumnezeu vom ajunge. Acest loc este locul în care diavolii de după cădere sălășluiesc și cea mai cunoscută caracteristică a acestui loc este chiar Singurătatea. Aici, cei ce vor ajunge nu vor suferi doar din lipsa lui Dumnezeu ci chinul cel mai mare va fi că nu vor putea să observe chipul niciunuia dintre semeni.

Citeam deunăzi o carte despre „Sfinții închisorilor comuniste” și am remarcat acolo că nu bătăile și schingiuirile erau cel mai greu de suferit ci izolarea, atunci când deținuții erau băgați la izolator săptămâni sau luni întregi. Aici, sărmanii deținuți erau închiși doar cu gândurile lor, care după un anumit timp se blocau nemaiavând abilitatea să creeze nimic și atunci acea stare de însingurare devenea un adevărat iad.

Bună sau rea, așa cum este comunitatea noastră românească din jurul bisericii noastre, trebuie să ne ținem de ea, să o prețuim și să o facem mai bună, pentru că ne este vitală nu doar pentru acoperirea nevoilor spirituale ci și pentru nevoile sociale. Trebuie să găsim mijloace potrivite de comunicare între noi, să ne cunoaștem mai bine și să ne ajutam mai mult între noi. Să lăsăm departe prejudecățile și egoismul, să nu ne încredem doar în forțele proprii, să revenim în lumea reală din lumea virtuală în care mulți ne scăldăm, să reîntărim relațiile cu prietenii vechi și nu în ultimul rând să învățăm ceva din dispariția dramatică a talentatei jurnaliste.

Dumnezeu să te ierte Cristina Țopescu.

A consemnat părintele George Acsente.