„Nu este drept pe pământ care să facă binele și să nu păcătuiască” - Eclesiastul 7:20

Hristos în mijlocul nostru!

În ultimele trei ediții ale buletinului parohial, am încercat cu ajutorul lui Dumnezeu să aduc o înțelegere a ceea ce înseamnă „păcat” și a diferitelor forme ale comiterii acestuia.

Am învățat că niciun om ce se naște pe pământ nu poate fi scutit de a comite păcatul, așa cum reiese și din versetul de mai sus din cartea Eclesiastului. Singurii oameni ce au viețuit pe pământ și au avut această oportunitate de a nu păcătui au fost strămoșii noștri Adam și Eva (oameni creați și nu născuți) și chiar au gustat, până la „cădere”, din această stare a lipsei păcatului. Căderea acestora a avut loc datorită faptului că Dumnezeu a lăsat acestora liberul arbitru pentru a decide pentru ei înșiși ce este bine și ce este rău și tragic. Într-un final, această mare oportunitate de a nu păcătui a fost spulberată din ispita diavolului. Prin căderea strămoșilor în păcatul neascultării, firea omenească a devenit una coruptă și și-a pierdut această șansă nu doar de a trăi fără de păcat, ci fiecare se va naște cu o înclinație spre păcat, se va naște am putea spune spre o moarte spirituală ce va putea fi resuscitată prin credința în Dumnezeu și prin păzirea poruncilor.

Unii dintre noi am avea tendința de a crede că nu păcătuim atât timp cât nu facem rău nimănui și cât împlinim poruncile Domnului. Auzim în Taina Spovedaniei adesea astfel de remarci, însă lucrurile stau un pic diferit. Păcatul se poate săvârși nu doar cu fapta, atunci când raționali săvârșim un lucru care l-ar putea răni pe aproapele nostru sau ar putea încălca poruncile Domnului, păcatul în teologia ortodoxă se poate săvârși și cu cuvântul ori cu gândul, de multe ori chiar într-un mod irațional.

Prin întruparea Domnului Iisus Hristos, prin patima, sfânta Înviere și evanghelia Sa, neamul omenesc a primit legea Harului cu care fiecare dintre noi putem fi iertați de păcate, putem obține putere asupra vrăjmașului și îndreptare vieții noastre aici pe pământ, pentru a fi vrednici să moștenim viața veșnică în Împărăția lui Dumnezeu, după moartea noastră.

Biserica cea drept-slăvitoare ortodoxă, prin apostolicitate, prin învățături patristice, dar în mod special prin originalitatea Evangheliei, deține cele mai sănătoase pârghii pentru a obține toate acestea.

Sfânta Taină a Spovedaniei a fost, este și va rămâne până la sfârșitul veacurilor izvorul cel nesecat al iertării, bolnița duhovnicească unde fiecare ne vindecăm de patimi și spălăm mulțimea păcatelor noastre. Dacă am fi pe deplin conștienți de această imensă resursă spirituală care este Taina Spovedaniei, am alerga cu mult mai multă regularitate să profităm duhovnicește de ceea ce ne-a lăsat Dumnezeu. Dacă am cunoaște pe deplin puterea Tainei Spovedaniei, preoții duhovnici ar deveni extrem de ocupați și poate mult mai apreciați de societate în planul de mântuire al lui Dumnezeu.

Frați creștini.

După această simplă cateheză despre „păcat”, aș dori să închei cu un îndemn spre speranță și curaj. Oricât de păcătoși am fi, oricât de murdărit de păcate și patimi ar fi sufletul nostru, trebuie să înțelegem că există pentru fiecare cale de îndreptare și iertare. Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci vrea ca el să se întoarcă și să fie viu, adică să renunțe la viața dezordonată, și prin comuniune și consfătuire cu preotul duhovnic, să primească tratamentul spiritual necesar pentru îndreptarea vieții. Se cere extrem de multă determinare și seriozitate să ne vindecăm de patimile cele grele pe care le-am menționat în ultimele buletine parohiale. Atunci când avem o haină extrem de murdară, trebuie să adăugăm detergent din belșug pentru a o curăța bine. La fel se întâmplă cu păcatele grele împotriva Duhului Sfânt, ori cele strigătoare la Cer. Toate pot fi iertate de Dumnezeu prin Taina Spovedaniei și înălbitorul canoanelor primite și săvârșite la spovedanie.

Determinarea, ambiția și seriozitatea sunt vectorii cei mai puternici ce ne pot ajuta să ajungem la o viață sfântă și duhovnicească. Acestea de obicei nu apar spontan în viața noastră, ele încep să apară odată cu înțelepciunea și vârsta noastră, atunci când conștientizăm că viața noastră este „mai aproape de mormânt decât de scăldătoare”, așa cum zicea părintele Teodor Regoș.

Fiecare căutăm să îndreptăm cărările noastre, să le facem mai plăcute Domnului. Din păcate există și semeni care au un efect întârziat, foarte întârziat sau chiar inexistent în această trezire spirituală. Există semeni precum tâlharul de pe cruce, ce caută un preot să se spovedească și să se împărtășească doar pe patul de moarte, există altă categorie ce cheamă preotul prin mesageri din familie chiar înainte de a-și da sufletul, însă există din nefericire o categorie ce-și asumă doar existența acestei vieți pământești și pleacă din această lume fără nici o speranță de a-L întâlni pe Dumnezeu dincolo de mormânt.

Ca preotul duhovnic al bisericii noastre, mă rog pentru maturizarea spirituală a fiecărui fiu și fiică duhovnicească din Biserică, mă rog ca Dumnezeu să ierte păcatele tuturor celor ce-și biruiesc rușinea sau teama și-și apleacă grumazul sub epitrahilul preotului la Taina Spovedaniei, căutând iertare de la Dumnezeu.

„Iar eu sunt doar un martor ca să mărturisesc înaintea Domnului toate câte îmi vei spune” zice rugăciunea de îndemn spre spovedanie. Preotul în spovedanie se află sub jurământul confidențialității și devine un martor între penitent și Dumnezeu. Nimănui nu ar trebui să îi fie rușine ori să se teamă să-și spovedească păcatele în fața unui preot duhovnic.

Vă îndemn și pe dumneavoastră să o faceți spre beneficiul sufletului dumneavoastră și chiar spre confortul vieții acesteia pământești. Personal mă simt extrem de bine și fericit după ce reușesc să-mi spovedesc păcatele mele.

Vă binecuvântez și vă asigur de toată dragostea mea părintească.

Părintele George Acsente.