Într-o zi, pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă.

– Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colți ascuțiți, nu se află sub soare! Dinții lui sfâșie și el taie tot ce-i iese în cale, ca un balaur!

– Ce să mai spunem despre rindea, care mușcă fără milă, ca o fiară!

– Dar ciocanul care zdrobește totul cu violență? Ce spuneți de el?

– Sau cuiele, subțirele, care străpung și pătrund în orice cu vârful lor ascuțit. Înțeapă!

Așa se tânguiau uneltele tâmplarului și până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi împreună.

Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul ce îl făceau mai erau atât de mici și ascuțite. Cuiele erau pornite împotriva rașpilei. Rașpila împotriva dălții, care despica totul... împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului... Toți erau împotriva tuturor... sculele vorbeau foarte mânioase și în același timp.

Deodată ușa s-a deschis și a intrat tâmplarul. Îndată s-a făcut liniște. Meșterul a luat o scândură, a măsurat-o și a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucățile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul și la sfârșit a netezit totul cu rașpila și șmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâșie, rindeaua, care mușcă, ciocanul, care zdrobește, cuiele, care înțeapă, tâmplarul făcuse un minunat leagăn pentru un prunc nou născut.

Uneltele se minunau acum de ce putu să iasă din priceperea tâmplarului și lucrarea lor împreună.