După o viață lungă trăită cu eroi, un războinic de soi ajunse dincolo și fu trimis în rai. Cum însă era un om foarte curios, ceru să i se îngăduie să arunce mai întâi o privire și în iad.

Un înger îi făcu pe plac și îl duse până în iad.

Acolo se pomeni într-un salon imens care avea la mijloc o masă cu o oală mare de mâncare. Mesenii care ședeau de jur împrejur erau însă slabi, palizi și cu oasele ieșite în afară de-ți era mai mare mila când îi vedeai. Sufereau cumplit!

- Cum este cu putință aceasta? întrebă războinicul nostru călăuza. Cum pot fi așa slabi cu toată oala de mâncare în fața lor?

- Vezi tu, atunci când ajung aici, cu toții primesc câte o lingură de lemn lungă de un metru care trebuie neapărat ținută de la capăt. Numai așa pot să ducă mâncarea la gură.

Războinicul nostru se cutremură. Pedeapsa acelor nefericiri era îngrozitoare, deoarece, oricât s-ar fi străduit, ei nu izbuteau să vâre în gură nici măcar o fărâmiță.

Nu mai vru să vadă altceva și ceru să fie dus de îndată în rai.

Aici avu parte de o surpriză. Și acolo era o masă cu o oală mare de mâncare.

Ba mai mult, toți mesenii aveau în mână aceleași linguri foarte lungi de mai bine de un metru pe care le țineau de la capăt pentru a duce mâncarea la gură.

O singură deosebire era însă: lumea din jurul mesei, aici, era plină de veselie, bine hrănită și strălucind de bucurie.

- Dar cum e cu putință asta? întrebă războinicul nostru.

Îngerul răspunse surâzând:

- În iad, fiecare se chinuie să apuce mâncarea și să și-o ducă la propria gură, așa cum au făcut mereu în timpul vieții. În rai însă, fiecare ia mâncarea cu lingura cea lungă și se străduie să o ducă la gura celui de lângă el.