Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!

În această săptămână vom reflecta asupra unui personaj din Vechiul Testament care este o sursă majoră de inspirație - vom arunca o privire asupra celei de-a 18-a cărți din Vechiul Testament și anume Cartea lui Iov.

Sfântul și Dreptul Iov este prăznuit întotdeauna în ziua a 6-a a lunii Mai.

Viața și toate cele ce aceasta i-a adus unuia dintre cei mai statornici oameni care a trăit vreodată pe pământ se află frumos așternute chiar înainte de Cartea Psalmilor din Sfânta Scriptură.

Cei care ați citit aceste pagini ale Sfintei Scripturi ați observat că istorisirea este împărțită în câteva secvențe diferite.

Prima secvență îl prezintă pe Iov, un locuitor din ținuturile Uz, care era un om extrem de prosper. Contrar acestei prosperități, el era “fără de prihană și drept” - Iov 1.

Iov a fost binecuvântat de Dumnezeu cu zece prunci. Să nu uităm că în Vechiul Testament fertilitatea era considerată o binecuvântare de la Dumnezeu mai mult decât o abilitate biologică a corpului uman.

A doua secvență ne înfățișează confruntarea verbală a diavolului cu Dumnezeu, care diavol pretindea că neprihănirea și dreptatea lui Iov nu veneau din interiorul său, ci mai mult din cauza multor binecuvântări primite de la Dumnezeu și acest comportament era oarecum justificat de abundența și lipsa grijilor acestei vieți. Dumnezeu, Cel ce cunoaște inimile noastre, îi îngăduie lui satan să încerce statornicia și credința lui Iov.

A treia secvență se mută din nou în ținuturile Uz, unde una după alta vin veștile năprasnice asupra dreptului Iov. Un slujitor îi aduce veste că fiii lui Iov au murit sub greutatea casei lor, altul că vitele sale au fost răpite și argații lui trecuți prin sabie. La toate acestea, Iov alege să se tânguiască, să-și radă părul capului său, să-și sfâșie veșmintele sale, dar să rămână neclintit în credința sa, rostind celebrele vorbe “Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat” - Iov 1:21.

Secvența următoare se desfășoară iarăși în Ceruri, unde satan îi cere îngăduința lui Dumnezeu să se “atingă de osul și de carnea sa” și atunci acesta își va întoarce fața de la Creator. Dumnezeu îi îngăduie, cu condiția ca diavolul să nu se atingă de viața lui Iov.

În următoarea secvență, din nou în ținutul Uz, Iov este lovit de boala năprasnică a leprei, își pierde suportul soției și al prietenilor dar rămâne statornic în credință.

Prietenii și soția credeau că toate aceste năpaste s-au abătut asupra lui Iov din pricina unor păcate ascunse ale sale, însă el știa că nu merită toate aceste pedepse de la Dumnezeu și că altceva are să se ascundă în toate acestea.

El rămâne credincios lui Dumnezeu, chiar dacă-și blestemă ziua când a fost născut de mama sa, și chiar dacă și-ar fi dorit să nu-și fi văzut niciodată pruncii săi pentru a nu mai gusta din durerea pricinuită de dispariția lor.

În final Dumnezeu nu îl lasă pe Iov sa piară, el se vindecă și primește chiar mai multe binecuvântări de la Dumnezeu.

Am spus mai sus că Iov este un reper pentru noi cei care credem în Dumnezeu.

Durerea și suferința îi duc pe mulți pe culmile disperării și ale deznădejdii. Chiar dacă în această secvență a timpului în care trăim avem la dispoziția noastră atât de mult control al durerii fizice pentru bolnavii în stare gravă, de multe ori suntem ispitiți să privim spre o injustiție a lui Dumnezeu, fără a privi spre îndreptarea vieții noastre și fără a privi ca pe o luptă a diavolului cu Dumnezeu, așa cum a fost și în timpurile lui Iov.

Câți bolnavi cronici nu s-au ridicat din suferință ca și Iov, câți nu se ridică din patul de suferință sau chiar din legăturile morții și uită că Dumnezeu a făcut o minune cu ei, oferindu-le mai mult timp să urmeze calea credinței și să îl afle mai profund pe Dumnezeu?

Prin exercitarea credinței noastre putem ajunge la punctul de a vedea lucrarea lui Dumnezeu în viața noastră. Putem vedea lupta pe care o duce diavolul pentru a câștiga câte un suflet.

Mi-amintesc că în urmă cu câțiva ani vă vorbeam în cuvântul meu din acest Buletin despre Sfântul Antonie cel Mare, care se lupta pe față cu diavolul prin ispitele cu care era încercat. Sfântul Antonie nu a ajuns la această performanță dormind în vreo chilie izolată din pustie. A ajuns să se lupte cu răul, întocmai ca Dreptul Iov din Sfânta Scriptură. Ce simplu ar fi fost și lui Iov sau Sfântului Antonie să pună arma credinței la o parte și să-și predea sufletul diavolului, făcându-l biruitor, însă ei au înțeles că această viață mai devreme sau mai târziu va ajunge la un sfârșit și după acel sfârșit va începe o viață nouă: o viață fie cu Dumnezeu în Lumină, fie cu diavolii în întuneric. Va începe o viață care spre deosebire de aceasta pământească va fi una veșnică și fără posibilitatea de a-ți răscumpăra sufletul.

Răscumpărarea noastră a fost făcută de Domnul Iisus Hristos odată pentru totdeauna, însă El ne-a dat porunci pe care trebuie să le urmăm. Ne-a răscumpărat dându-ne posibilitatea de a ne uni cu Dumnezeu cel din vecie în viața veșnică, dar totul depinde de fiecare dintre noi. Mântuirea este una personală și trebuie să luptăm cu suferința pe care de multe ori o punem eronat pe seama păcatelor noastre. Dogma credinței noastre ne spune că păcatele spovedite devin păcate iertate și nelucrătoare împotriva noastră. Asta a simțit Dreptul Iov, cel care aducea holocaust (ardere de tot) în fiecare zi pentru eventualele păcate neștiute sau uitate ale lui și ale copiilor săi.

Bunul Dumnezeu să vă dăruiască putere să luptați cu greutățile acestei vieți, precum odinioară lui Iov. Iar celor bolnavi să vă dăruiască înțelepciune să vedeți mai mult scopul decât cauza suferinței dumneavoastră.

A consemnat părintele George Acsente – preluare din buletinul parohial din 3 Mai 2017