„Orice păcat și orice hulă se vor ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” - Matei 12:31-32.

Hristos în mijlocul nostru.

Frați creștini,

Recent, într-un dialog mai restrâns cu câțiva credincioși, am observat o oarecare nedumerire în privința clasificării păcatelor în doctrina creștin-ortodoxă, fapt ce m-a determinat să vă invit pe toți, prin intermediul acestui cuvânt din buletinul nostru parohial, la o reflecție asupra acestei teme.

Sfântul Nicodim Aghioritul, viețuitor în secolul al XVIII-lea, ne vorbește în cartea „Războiul nevăzut” despre categorisirea păcatelor, împărțindu-le în trei categorii distincte:

• Păcate capitale

• Păcate împotriva Duhului Sfânt

• Păcate strigătoare la cer

Bine de știut este faptul că păcatul, de orice natură ar fi el, își are obârșia la momentul căderii protopărinților Adam și Eva în păcatul neascultării. Neascultarea a fost primul păcat săvârșit de om și din acesta derivă orice altă formă de păcat.

Fiecare faptă, cuvânt, gând ce sunt împotriva legii și voii lui Dumnezeu ne îndepărtează centrifugic de Acesta și ne aruncă în noianul întunecat al voii diavolului, de multe ori atât de subtil că ne este greu să realizăm că suntem într-o cădere liberă spre abisul iadului.

Sfântul Nicodim Aghioritul, prin revelația lui Dumnezeu, face un pic de lumină în deslușirea stării de păcat. Sfântul Nicodim spune că tot creștinul este supus într-o formă mai grea sau mai ușoară căderii în păcat. Prin aceasta nu trebuie să considerăm că prin păcat am încălcat doar niște norme morale din societate, pentru care putem plăti printr-un gest exterior (această formă compensatorie a păcatului a fost adoptată și aparține mai mult teologiei apusene împingând această învățătură până la implementarea așa ziselor „indulgențe”). În doctrina ortodoxă, noțiunea de păcat transcende încălcarea normelor morale și fiecare păcătos este dator nu doar să răsplătească printr-un gest exterior (de exemplu prin acte de milostenie), ci are datoria de a se întoarce la Dumnezeu cu inima zdrobită și cu profundă căință și hotărâre să nu mai păcătuiască.

Iertarea păcatelor în Taina Spovedaniei este reglementată prin diverse canoane ce sunt recomandate de duhovnic în funcție de gravitatea situației penitentului. Preotul are această autoritate divină de a diagnostica și prescrie un tratament duhovnicesc celui ce crede și dorește să-și îndrepte relația cu Dumnezeu, pentru a-l ajuta să se despătimească și să ajungă la o stare de nevinovăție și curăție, cât mai asemănătoare stării originare a omului din Rai. Inevitabil viața omului îl conduce pe acesta la o formă mai simplă ori mai gravă a păcatului, însă Biserica stă permanent la dispoziția acestuia prin slujbe, rugăciuni și dezlegări pentru a-l ajuta la recondiționarea relației cu Dumnezeu.

Conform învățăturii ortodoxe, păcatele capitale izvorăsc din firea omenească slăbită de păcatul strămoșesc și de ispita diavolului, și sunt în număr de șapte:

• Mândria

• Iubirea de argint

• Desfrânarea

• Invidia

• Lăcomia

• Lenea

• Mânia

Toate aceste păcate pot fi combătute cu virtuțile opuse lor cum ar fi:

• Smerenia

• Milostenia

• Curăția

• Iubirea

• Înfrânarea

• Hărnicia

• Blândețea

Toate cele șapte păcate capitale sunt săgeți otrăvitoare ale diavolului îndreptate împotriva celor trei mari virtuți fundamentale ale omului și anume credința, nădejdea și dragostea, cu scopul de a-l corupe și îndepărta pe om de Dumnezeu. Nu există om să nu se fi luptat în diverse stadii ale vârstei cu toate aceste curse ale diavolului. Cei mai mulți reușesc să se izbăvească treptat de ele cu ajutorul lui Dumnezeu și al bisericii, în schimb unii rămân veșnic încorsetați în acestea. Necombătute, toate păcatele capitale conduc omul la celelalte două trepte mai adânci ale păcatului și anume păcatul împotriva Duhului Sfânt și păcatele strigătoare la cer despre care voi face referire în următoarele numere ale buletinului nostru.

Trebuie să acordăm o atenție deosebită acestor lucruri mai „mărunte” care de multe ori ne pot conduce la pierderea mântuirii noastre. Păcatele acestea mai mici trebuie adresate duhovnicului ce devine martor la făgăduința omului în fața lui Dumnezeu de a nu mai păcătui, și nu doar martor ci sursă de iertare a păcatelor prin harul sfințitor al preoției. Este absolut greșit să credem că ne putem mărturisi păcatele noastre în fața vreunui pom sau a unui zid așa cum nebunește cred unii pseudo-creștini. În Biserica primară (primele veacuri ale creștinismului) creștinii își spovedeau păcatele în fața întregii biserici. Cine își poate imagina câtă determinare aveau acești creștini? Nu trebuie deci să ne rușinăm la spovedanie de preot, care are jurământul confidențialității.

Un alt nivel de rătăcire și întunecare a minții mai este și acela că „ne putem mântui doar prin credință” și nu mai este nevoie să ne pocăim sau să plătim în viața aceasta pentru păcatele noastre. Acesta este nivelul superior al muncii diavolului și drumul expres spre pierdere a sufletului și privare de viața veșnică.

Harul Domnului Iisus Hristos să fie cu noi toți. Amin.

A consemnat părintele George Acsente.

P.S. O descriere deosebit de interesantă a păcatelor se găsește în „Infernul” lui Dante Alighieri.