Frați creștini,

Continuând cateheza din numărul anterior al buletinului parohial în care am vorbit despre „păcatele capitale” sau păcatele generale de care niciun om viețuitor pe pământ nu este scutit, astăzi doresc să reflectăm la cel de-al doilea nivel al stării păcatului și anume păcatele împotriva Duhului Sfânt.

De starea aceasta a păcatului nu trebuie doar să încercăm să ne ferim ci trebuie să fugim cu tot dinadinsul de ea căci Domnul Iisus ne spune prin Evanghelistul Matei că „Orice păcat și orice hulă se vor ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” - Matei 12:31-3

Cum interpretăm oare această expresie a Domnului Iisus?

Mântuitorul știa că mulți dintre oameni nu-L cunoșteau și nu vor ajunge să îl cunoască până la Sfânta sa Înviere. Nu-L cunoșteau pe El ca Fiu al lui Dumnezeu și nici autoritatea cu care a venit să mântuiască neamul omenesc din robia morții și a păcatului. Pentru acest lucru, Domnul Iisus Hristos nu judeca pe nimeni cu asprime pentru nesupunere și neascultare, pentru că urmarea Domnului (am observat și din citirea evangheliei de duminica trecută) este absolut voluntară când spune „Oricine dorește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” - Matei 8:34. Nimeni nu ar trebui să vină din silă la sfânta luminare evanghelică ci din dorința de a cunoaște adevărul și a-și mântui sufletul în viața veșnică.

Observăm că Domnul Iisus este disponibil să ierte celor ce-L hulesc pe El, dar nu există negociere între Dumnezeu și cei ce aduc hulă împotriva Duhului Sfânt. Iartă celor ce-L hulesc pe Dumnezeu Fiul pentru că pe acesta nu îl cunoșteau încă, însă pe Duhul Sfânt îl cunosc din energia manifestată în lume, îl cunoșteau pe Duhul Sfânt din Teofania de la Botezul Domnului sau din primirea individuală a Duhului Sfânt la Taina Sfântului Botez.

Cel mai important lucru pe care trebuie să îl știm este că și acest nivel sau stare de păcat poate fi iertat de Dumnezeu dacă cel ce greșește se întoarce în timpul vieții sale la pocăință și cere cu stăruință lui Dumnezeu să fie iertat.

Părinții bisericii au identificat care ar putea fi păcatele împotriva Duhului Sfânt și au ajuns la concluzia că acestea sunt:

• Apostazia sau lepădarea de credință

• Neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu

• Încrederea nesăbuită în bunătatea lui Dumnezeu

• Împotrivirea față de adevărurile de credință

• Invidia harului fratern

• Nepocăința până la moarte

APOSTAZIA

Este păcatul celor care cred în Dumnezeu o parte a vieții lor, însă se rătăcesc în drumul către orizontul credinței. De cele mai multe ori aceasta vine din lectura neziditoare și nepotrivită. Aceștia se îndepărtează sistematic de credința cea adevărată, îndreptându-se spre secte ori puri și simplu alunecă spre necredința în Dumnezeu.

NEÎNCREDEREA ÎN BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU

Cel mai relevant exemplu este Iuda cel ce a căzut în astfel de păcat, însă el nu este singurul. Mulți semeni cad în capcana diavolească crezând că sunt prea păcătoși pentru a mai putea fi iertați și astfel persistă în starea de păcat până la moarte.

ÎNCREDEREA NESĂBUITĂ ÎN BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU

Vinovat de acest păcat se fac cei ce-și pun prea mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu. Ei consideră că oricât de multe păcate vor săvârși, le vor fi iertate de Dumnezeu pentru că Hristos și-a vărsat sângele Său cu acest scop. Pe ei îi prinde moartea în această amăgire.

ÎMPOTRIVIREA FAȚĂ DE ADEVĂRURILE DE CREDINȚĂ

Dogma credinței ortodoxe și Sfânta Scriptură sunt pline de adevăruri relevante ale credinței.

Decalogul, Fericirile, porunca de a posti, toate acestea sunt adevăruri de credință pe care noi suntem chemați să le îndeplinim neselectiv, deci nu alegem după propria noastră voință sau propria noastră dispoziție.

Dacă Biserica ne cheamă la postire este pentru că însuși Domnul Iisus a postit, noi nu putem dezbate avantajele sau dezavantajele acestui exercițiu de zidire sufletească.

INVIDIA HARULUI FRATERN

Acesta este păcatul săvârșit de cei ce cunosc credința și știu că „darurile sunt felurite, dar același Duh” - 1 Corinteni 12:4. Știind că darurile (înzestrările) lui Dumnezeu sunt diferite, unii cad în invidia „darului” oferit de Dumnezeu semenilor lor, pizmuindu-i pe cei ce au un „dar” diferit de al lor. De cele mai multe ori, persoana care cade în acest păcat ignoră să observe cu ce „dar” este ea însăși înzestrată și cum ar putea să-și îmbunătățească acest „dar” pentru a-l pune în slujba aproapelui.

NEPOCĂINȚA PÂNĂ LA MOARTE

De acest păcat se împărtășesc atât cei ce-și pun prea mare încredere în bunătatea lui Dumnezeu și îi prinde moartea nepocăiți, cât și cei ce refuză cu încăpățânare să se întoarcă la Dumnezeu, deși conștienți că trăiesc într-o mare primejdie sufletească.

Frați creștini,

Să nu ascultăm de vrăjmașii credinței noastre ce predică o altfel de evanghelie greșită ce slăvește doar trupul acesta devreme trecător. Astfel de învățături, deși plăcute auzului, sunt doar niște cântări îmbătătoare de sirenă ce ne duc pe tărâmul pierzaniei. Ele sunt șoaptele diavolului care este cel mai mare vrăjmaș a lui Dumnezeu și care voiește ca noi să fim înșelați în viața aceasta și astfel să ne pierdem fericirea din Împărăția lui Dumnezeu.

De multe ori m-ați auzit folosind prin predicile mele, atunci când fac referire la formele subtile ale ispitei diavolului, metafora „cântări îmbătătoare de sirenă”. Metafora este inspirată din poemul Odiseea de Homer, lucrare clasică din mitologia antică. Homer descrie la un moment dat o strâmtoare de lângă insula Capri din care izvorau niște cântece deosebit de frumoase și fermecătoare. Marinarii care traversau acea strâmtoare, vrăjiți de frumoasele cântări, uitau de cârma navei ce ajungea să se izbească violent de stânci pierzându-și astfel viața lor. Ulisse, un comandant de corabie, a poruncit ca marinarii să aibă ceară în urechi iar el să fie legat de catarg pentru a putea trece de acest obstacol fără a cădea în mreaja acestor acorduri ce îi duceau la pieire.

Chiar și poetul nostru național Mihai Eminescu pomenește despre cântecele fermecate ale Sirenelor în poezia Glossa:

„Cu un cântec de sirenă,

Lumea-ntinde lucii mreje;

Ca să schimbe-actorii-n scenă,

Te momește în vârteje;

Tu pe-alături te strecoară,

Nu băga nici chiar de seamă,

Din cărarea ta afară

De te-ndeamnă, de te cheamă”

Să ascultăm de glasul bisericii, să ascultăm învățătura cea bună a Sfinților Părinți și să ascultăm de evanghelia Domnului nostru Iisus Hristos pentru a putea fi izbăviți de astfel de păcate foarte primejdioase.

A consemnat părintele George.