Unirea Principatelor sub Alexandru Ioan Cuza

„Eu cunosc o horă și mai frumoasă, horă în care să se țină de mână toți pământenii, și ortodocși, și catolici, și armeni, și fără a se uita la deosebirea religiilor, pe care le poate judeca numai Dumnezeu, toți legați prin aceleași drepturi și îndatoriri, prin același interes, prin aceeași dragoste față de țară, să joace hora României unite și autonome” - Mihail Kogălniceanu

Hristos în mijlocul nostru.

Duminica trecută am sărbătorit 162 de ani de la Unirea Principatelor - Moldova și Țara Românească - sub sceptrul colonelului Alexandru Ioan Cuza, un falnic fiu al Moldovei, unire cunoscută sub denumirea improprie de „Mica Unire”. Spun improprie pentru că în urma acestei mărețe acțiuni a luat ființă o țară nouă pe care noi o recunoaștem sub denumirea de astăzi de România. Aceasta a fost una dintre cele mai curajoase decizii politice ale tuturor timpurilor ce a condus națiunea noastră la formarea unei republici moderne, demne de o națiune componentă a spațiului european.

0127 cuza.jpg

Această unire s-a înfăptuit datorită oamenilor cu onoare și cu simțământ patriotic precum Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri și mulți alții ce ar trebui luați drept etalon de către conducătorii și legiuitorii României de astăzi.

Cu acest prilej, duminica trecută am făcut o smerită aducere aminte a ceea ce s-a întâmplat la 24 Ianuarie 1859, pentru a reîmprospăta memoria mea dar și a celor cărora încă le mai pasă de locul acela minunat din care am plecat, adică de România.

În scurta locuțiune verbală am pomenit despre curajoasele, dar poate nepopularele, decizii pentru anumite segmente sociale, luate de către cei ce au înfăptuit unirea dintre cele două principate istorice, Moldova și Țara Românească. Am pomenit despre desființarea granițelor dintre cele două principate, despre formarea unui parlament unic pentru ambele principate, despre reforma agrară și despre secularizarea averilor mănăstirești.

Aș dori să insist asupra acestei decizii politice a vremii respective de a „seculariza averile mănăstirești”.

Nu aș fi făcut-o cu siguranță dacă un alt frate de credință nu mi-ar fi trezit curiozitatea printr-o serie de întrebări personale. Care este părerea mea despre Alexandru Ioan Cuza? Cum vedem noi preoții de astăzi această decizie de a confisca averile mănăstirești? Este Cuza un personaj pe care clerul de astăzi ar trebui să îl proslăvească ori să îl deteste și să îl urască?

Cu sinceritate vă mărturisesc faptul că în trecut nu m-am gândit la această întrebare pentru simplul fapt că aș fi considerat-o cinică. Cu toții am citit măcar minimul necesar al istoriei poporului nostru și știm despre aportul lui Cuza la formarea României moderne pe care o știm astăzi. Mulți dintre noi am avut bunici ce ne-au povestit, ținându-ne pe genunchi, despre propășirea țăranului român în urma reformei agrare a lui Alexandru Cuza, despre dezrobirea țiganilor, despre punerea la respect a celor ce urmăreau doar jefuirea sistematică a bogățiilor și tezaurului țării noastre, și aici includ cu raționament de preot bisericile de aceeași credință din afara granițelor țării noastre cum ar fi Biserica Ortodoxă de la Constantinopol, Biserica Ortodoxă a Greciei sau Sfântul Munte Athos. Să clarificăm, aici nu detest și nu incit la ură asupra bisericilor surori, vorbesc precum un om responsabil ce-și iubește țara de origine, pe care o iubesc și o port în suflet până la ultima suflare. Nu pot ca Preot să fiu cinic și să-l urăsc pe Alexandru Cuza pentru că a pus stavilă jafului bogățiilor țării care ajunsese pentru alte națiuni ca o vacă de muls. Dacă am vreun resentiment pentru Cuza este faptul că se spune că a aparținut, nu știu în ce măsură, masoneriei. Altfel, părerea mea personală este că Alexandru Ioan Cuza a fost unul dintre cei mai mari domnitori ai neamului nostru. Nu putem închide ochii pentru că suntem Biserică, atunci când alții încearcă să șubrezească libertatea compatrioților noștri și să văduvească țara de resurse. Biserica ar trebui, prin elita conducătoare, să ia atitudine mereu împotriva celor ce urmăresc acest lucru. Din păcate am văzut replici timide în ultimii ani împotriva exploatării miniere sau exploatării forestiere din România în avantajul altor entități străine țării.

Ce s-a întâmplat și ce a condus la secularizarea/naționalizarea averilor bisericești și mănăstirești de către Cuza?

Boierimea și diverși domnitori înainte-mergători lui Cuza, dintr-o generozitate absurdă și fățarnică, donau bunuri și proprietăți agrare sau imobiliare imense, biserici și mănăstiri, diverselor biserici din afara granițelor țării noastre, menționate mai sus. Astfel s-a ajuns ca un sfert din pământurile agricole ale țării să fie deținute de entități străine din afara granițelor. Despre impozite și dijme din exploatarea acestor proprietăți în favoarea statului român nici nu încăpea vorba, multe din terenurile agricole erau lucrate de către robi țigani sau țărani români ce trăiau la limita sărăciei. Cele mai multe mănăstiri erau conduse de stareți și starețe de alte naționalități care aveau tot interesul să contribuie la bunăstarea bisericilor și mănăstirilor altor nații și o făceau cu mare succes, nestingheriți nici de autorități, nici de legislația aproape inexistentă și nici de Biserica Ortodoxă Română care nu era una independentă în acele timpuri. Toate acestea, în ochii oamenilor de stat precum colonelul Cuza sau filologul Mihail Kogălniceanu care ocupa funcția de Prim Ministru, i-au condus la decizia să rostească de ajuns, trebuie să facem ordine în acest dezastru național, cu riscul de a lua decizii ce vor supăra puteri externe.

Să nu uităm că marile puteri occidentale au fost de acord doar cu o unire formală a celor două principate, după părerea istoricilor au anticipat că un guvern puternic și stabil în principatele române ar fi condus la aceste reforme în beneficiul țării noastre. Puterile Europei centrale intuiau că prin alegerea lui Cuza se va declanșa o avalanșă greu de oprit, o succesiune de evenimente în principatele române ce va duce la educarea poporului prin vizionarul Kogălniceanu și la estomparea degringoladei fiscale ce ținea națiunea în sărăcie.

Și așa a și fost. Din această avalanșă favorabilă poporului nostru aș enumera:

  • 1859 - Unirea Principatelor

  • 1877/1878 - Războiul de Independență

  • 1881 - Proclamarea Regatului

  • 1885 - Obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (înființarea Patriarhiei Române)

  • 1918 - Unirea Transilvaniei cu România (reîntregirea)

Cum să nu-l iubești pe Alexandru Ioan Cuza? Sunt curios dacă tu, iubite cititorule al acestui Buletin Parohial și frate român, împărtășești aceleași sentimente cu mine, sau este doar o viziune personală de-a mea pentru simplul fapt ca Domnul Cuza a fost Pârcălab de Galați și am rămas impresionat de măreața-i statuie din municipiul Galați de pe Strada Domnească? Aș dori să aflu și opinia voastră - vă rog să-mi trimiteți o părere printr-un email cum îl vedeți pe Cuza. Încă odată, din punctul meu de vedere, singurul lucru care îi umbrește valoarea este apartenența la masonerie, altfel el va rămâne în istoria poporului nostru ca fiind cel ce a făcut Unirea din 1859 și a născut România modernă de astăzi. Cuza a adus demnitate și nicidecum hulă și opresie Bisericii Ortodoxe Române.

Și ultima întrebare: mai putem numi oare Unirea Principatelor de la Iași din 1859 „Mica Unire”?

A consemnat Părintele George la „Unirea Mică”.

ReflecțiiFlorian Ion