Câtva timp în urmă, la Olimpiada persoanelor cu dizabilități, din Seattle, nouă atleţi, toţi dizabili mental sau fizic, erau la linia de start pentru cursa de 100 m. La semnalul starterului începură cursa, nu toţi alergând la fel, dar toţi cu dorinţa de a sosi şi de a învinge. Alergau, dar, între ei, un băieţel căzu pe pistă, se rostogoli de câteva ori şi începu să plângă. Ceilalţi opt îl auziră plângând. Încetiniră şi priviră înapoi. Se opriră şi se întoarseră … toţi…
O fată cu sindromul Down se aşeză lângă el, începu să-l mângâie şi să-l întrebe: ”Acum eşti mai bine?”
Atunci toţi nouă se prinseră după umeri şi merseră spre linia de finish. Tot stadionul se ridicase în picioare, iar aplauzele au durat mult timp.
Persoanele care au văzut întâmplarea, o povestesc încă.
De ce?
Pentru că înăuntrul nostru ştim că: ”Lucrul cel mai important în viaţă este mai mult decât a învinge pentru noi înşine”.
Lucrul cel mai important în această viaţă este de a ajuta pe ceilalţi să învingă, chiar dacă asta implică a încetini şi a schimba cursa noastră. Oricum, dacă cineva ajutat de noi reu�ește să învingă, am învins și noi alături de acel cineva.

”O lumânare nu pierde nimic, dacă aprinde altă lumânare”