Odată, un negustor bogat se întorcea acasă, după ce vânduse multă marfă, într-un iarmaroc. Avea, aşadar, cu sine, o însemnată sumă de bani. Mergând cu căruţa pe drum, se porni o ploaie mare. Negustorul, necăjit din această pricină, ridică glas de cârtire împotriva lui Dumnezeu, zicând:
- La ce mai e bună si ploaia aceasta, Doamne?
Dar cum mergea aşa, iată că se ivi în faţa căruţei un bandit, care întinse puşca spre el, voind să-l omoare, ca, pe urmă, să-l jefuiască.
Negustorul rămase încremenit.
Hoţul apăsă pe trăgaci, dar arma nu luă foc. Din pricina ploii, capsa şi pulberea se udaseră.
Văzând aceasta, negustorul dădu bice cailor şi luând-o la goană, scăpă de tâlhar.
După ce ieşi din impas, se opri, se închină şi zise:
- Iartă-mă, Doamne, că n-am ştiut ce zic. De nu era ploaia, tâlharul m-ar fi ucis.
Și de-atunci, negustorul acela nu a mai cârtit niciodată. Dar şi pentru bandit a fost o lecţie.
Şi-a dat seama că o mână nevăzută l-a salvat pe negustor.
Iar de atunci nu şi-a mai pus nădejdea în arma sa, înţelegând că oricând aceasta poate să-l trădeze şi astfel să cadă prea uşor în mâna autorităţilor.