Înnorată era ziua şi întunecată era faţada unei case ce nu avea ferestre. Trist era şi copilul. În fiecare zi umbla dezorientat şi fără ţintă. Se furişa în tăcere în ruinele periculoase sau se juca cu ceilalţi copii, şi ei tăcuţi şi posomorâţi. Cu ochi lipsiţi de expresivitate privea mereu la ceea ce rămânea în mica tarabă. Produsele de panificaţie stăteau expuse în vitrinele magazinului. Copilul venea zilnic pe aici. În fiecare zi de când acest urât război făcuse din acest oraş prietenos unul trist şi neprimitor. Totuşi se întâmplă ceva neobişnuit, ceva despre care nu se auzise în acele vremuri triste: femeia brutarului îl chemă pe copil în magazinul de pâine. Când se întoarse, copilul era transformat: ochii îi străluceau şi el ţopăia de bucurie ţinând ceva la piept; probabil o comoară, sau, oricum, ceva valoros. Cu un zâmbet pe buze îi întinse ceva bunicii: îi dădu o bucată de pâine.