Șoimul și cioara

Un pustnic văzu odată într-o pădure un șoim. Pasărea ducea spre cuibul său o bucată de carne. Sfâșie carnea în multe bucățele și începu să hrănească cu ea un pui de cioară rănit.

Pustnicul se minună de faptul că un șoim hrănea un pui de cioară și se gândi:

„Dumnezeu mi-a dat un semn. El nu uită nici măcar un pui de cioară rănit. Dumnezeu a făcut ca acel șoim înspăimântător să hrănească o pasăre lipsită de ocrotire dintr-o altă specie. Înțeleg de aici cum Dumnezeu dă tuturor ființelor cele de care au trebuință; și noi ne preocupăm într-atât de noi înșine …

De acum încolo voi înceta să mai am grijă de mine! Dumnezeu m-a făcut să pricep ce am de făcut. Nu am să-mi mai caut de mâncare! Dumnezeu nu lasă în părăsire pe niciuna dintre creaturile sale: nu mă va abandona nici pe mine.”

Zis și făcut. Se așeză acolo în pădure și nu se mai clinti din loc. Se ruga și iar se ruga, nu făcea nimic altceva. Rămase astfel timp de trei zile și trei nopți, fără a bea vreun strop de apă sau să ia vreo îmbucătură de mâncare. După aceste zile, pustnicul era atât de slăbit, încât nu mai era în stare nici să ridice mâna. Cum era așa lipsit de putere, adormi.

Și iată că în vis i se arată un înger. Îngerul îl privi cu tristețe și grăi:

„Este adevărat că semnul era pentru tine. Dar tu trebuia să înveți a urma pilda șoimului, nu pe cea a ciorii!”