"Și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață Făcătorul, care de la Tatăl purcede" - Crezul

Iubiți credincioși,

Chiar dacă pentru noi creștinii ortodocși cel mai important eveniment în săptămâna aceasta rămâne praznicul Sfântului Mare Prooroc Ilie, despre acesta puteți citi în ediția din luna Iulie 2017 a buletinului nostru parohial, pe care îl găsiți și pe pagina web a bisericii noastre.

Astăzi aș dori să ne împrospătăm memoria cu un alt eveniment important din istoria universală a creștinismului. Ziua de 16 Iulie marchează cea mai tristă zi din istoria creștinismului și anume „Marea Schismă”. În ziua de 16 Iulie 1054 biserica catolică s-a desprins de biserica ortodoxă, creștinismul fiind astfel împărțit în două ramuri distincte și anume Biserica de Apus (Catolică) și Biserica de Răsărit (Ortodoxă).

Deși unii consideră că principalul motiv care a dus la această separare este unul teologic, realitatea nu este întru totul astfel. Chiar de la începerea organizării bisericii creștine, ce-și căpătase libertatea prin Edictul de la Milano din anul 313 semnat de Împăratul Constantin cel Mare și Licinius când creștinismul a fost proclamat religie a Imperiului, diavolul a început să împrăștie neghină printre grânele credinței semănate de către Sfinții Apostoli, în mod special Sfinții Petru și Pavel ce au propovăduit credința la Roma.

Principalele motive ce au condus la această separare nu erau „filioque”, adică de unde purcede Duhul Sfânt, nici celibatul clericilor din Biserica occidentală versus căsătoria clericilor din Bizanț. Adevărata cauză a acestei istorice și triste despărțiri a reprezentat-o lăcomia și setea de putere ce vin amândouă de la diavolul.

Biserica a fost instituită și organizată pe patriarhii istorice (Roma, Alexandria și Antiohia, la care se adaugă un pic mai târziu Constantinopol și Ierusalim). Aceste Patriarhii erau conduse de episcopi ce aveau un statut special, adică aveau autoritate (doar administrativă) peste alți episcopi. Cu toate acestea, episcopul Romei avea pretenția de a fi superior nu doar administrativ peste alți episcopi, ca argument în această privință aducând istoricul episcopiei Romei ce a fost instituită de către Sfântul Apostol Petru, ce era considerat întâiul între apostoli. La această spinoasă problemă se mai adaugă și problema teritoriilor ce cădeau în jurisdicția fiecărei patriarhii, în mod special teritoriile balcanice care erau intens disputate de către patriarhii.

Încă de la Sinodul al doilea ecumenic din Constantinopol de la anul 381 au fost semne clare de disensiune între cele două biserici de apus și de răsărit. Câțiva ani mai târziu are loc separarea Imperiului Roman de la 395 sub Teodosie cel Mare, partea de Vest cu capitala la Roma și partea de Est cu capitala la Constantinopol, separare ce amplifică disputa teritorială între biserica Romei și cea Bizantină.

Apogeul neînțelegerilor este atins în timpul episcopului Leon al IX-lea (care primise deja titulatura de Papă, tot pentru a crea o oarecare diferență și superioritate față de ceilalți episcopi răsăriteni) și Patriarhul Constantinopolului Mihail întâi. De remarcat este faptul că încă din secolul al VI-lea, Patriarhul de Constantinopol și-a asumat titulatura de „Patriarh ecumenic” adică „Universal”, fapt ce a creat o ruptură dură între cele două biserici. Fiecare parte își adjudeca conducerea întregii lumi creștine.

Deosebirea între Patriarhul ecumenic și Papa era totuși evidentă. Patriarhul ecumenic era considerat ca și până astăzi „Primul între egali” (Primus inter pares) adică doar administrativ putea fi superior celorlalți episcopi, pe vreme ce Papa era considerat infailibil și superior celorlalți episcopi.

În ziua de 16 Iulie 1054, o delegație papală condusă de cardinalul Humbert declară o ruptură permanentă între biserica răsăriteană și cea apuseană în urma unui dialog aprins între cardinalul Humbert și patriarhul Mihail din Constantinopol. Cardinalul Humbert depune în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol o „Bulă Papală” care prevedea excomunicarea patriarhului Mihail. La rândul său, patriarhul Mihail, câteva zile mai târziu, convoacă un Sinod unde cardinalul Humbert este excomunicat din sânul bisericii răsăritene (bizantine).

Ziua de 16 Iulie 1054 rămâne în istoria creștinismului universal o zi de tristă amintire pentru noi toți, o zi de la care avem de învățat fiecare că doar uniți putem fi mult mai puternici împotriva uneltirii diavolului. Învățăm că lăcomia și puterea de stăpânire de care vorbește Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea sa poate crea pagubă personală și comună între oameni. Iată cum după o mie de ani de despărțire nu se pot trece cu vederea ego-urile personale dintre cardinalul Humbert și patriarhul Mihail Cerularie ce ne-au adus în această situație.

Personal nu cred că celibatul clericilor, felul de pâine folosit la Sfânta Împărtășanie ori Filioque au dus la această tristă despărțire a două biserici ce au fost cândva surori, ci doar slăbiciunile omenești, dorința de a stăpâni pe alții, lăcomia de a avea în jurisdicție cât mai multe biserici. Toate aceste slăbiciuni au dus la această tragică ruptură.

Ne rugăm la fiecare Sfântă Liturghie pentru unirea bisericilor și a creștinilor, s-a dus și se duce un dialog constant între cele două biserici, însă este nevoie în continuare de multă rugăciune din partea noastră și de multă înțelepciune pentru liderii celor două biserici de răsărit și de apus.

Noi să învățăm din greșelile înaintașilor noștri și să conștientizăm cât de subtil este diavolul care încearcă să sape la temelia Sfintei Biserici. Aceasta nu este nimic altceva decât o biruință a diavolului ce a purtat-o în ziua de 16 Iulie 1054.

Dumnezeu să ocrotească Sfânta Biserică și credința noastră.

Părintele George Acsente.