Semnul cuielor

Trăia un om, demult. El avea un fiu tare neascultător, care îi făcea tot soiul de necazuri. Ajunsese bietul om să se gândească cu teamă la ziua care urma. A început să bată câte un cui, în tocul uşii, pentru fiecare greşeală a fiului său. Când tocul uşii s-a umplut de cuie, încât părea un arici, omul şi-a chemat fiul şi i-a spus:
- Am bătut câte un cui, pentru fiecare greşeală a ta!
Fiul s-a speriat, văzând mulţimea cuielor şi a hotărât în sinea lui să răscumpere fiecare greşeală cu o faptă bună.
După prima faptă bună, şi-a chemat tatăl în faţa uşii, rugându-l să scoată un cui.
În ziua, în care a scos ultimul cui, tatăl şi-a îmbrăţişat fiul, bucurându-se împreună cu el. Fiul l-a strâns la piept şi a văzut că tatăl său plângea.
- De ce plângi? Ar trebui să fii fericit şi mulţumit că ai putut să scoţi toate cuiele.
- E adevărat, cuiele au fost scoase, dar semnele, semnele au rămas!